Chiar ai nevoie de «superalimente» și cum să le alegi

Observații despre corp · de Andrei Munteanu · timp de citire ~8 min · Actualizat: mai 2026

Am cumpărat, la un moment dat, semințe scumpe pe care nu știam să le pronunț, convins că fac un bine. Apoi am început să mă uit mai atent la ce înseamnă, de fapt, un „superaliment”.

Cuvântul „superaliment” nu este un termen științific, ci unul de marketing. L-am descoperit pe pielea mea, după ce mi-am umplut un raft întreg cu pudre colorate folosite o dată și uitate apoi luni de zile. Nimic din ce cumpărasem nu era „rău”; pur și simplu plătisem mult pentru o promisiune ambalată frumos. De atunci am o regulă simplă: înainte să cred eticheta, mă uit la ce face alimentul în farfurie.

Ce vinde de fapt un „superaliment”

În experiența mea, eticheta „super” vinde trei lucruri: o poveste exotică, o culoare intensă și sentimentul că faci ceva special. Sunt argumente emoționale, nu de gust și nu de buget. Asta nu înseamnă că aceste alimente nu au calități; înseamnă doar că aceleași calități se găsesc adesea și în variante mult mai accesibile, care cresc la câțiva kilometri de casă.

Cercetătorii de la Harvard repetă des ideea că niciun aliment singur nu schimbă tabloul; contează modelul general, repetat zilnic. Mi-a luat ceva timp să accept asta, pentru că este mai puțin spectaculos decât un borcan cu pudră violet. Dar este și mult mai liniștitor: nu există un singur lucru pe care, dacă îl ratezi, ai stricat totul.

Cel mai „super” aliment este cel pe care chiar îl mănânci des, nu cel care arată cel mai bine în fotografie.

— Andrei Munteanu

Testul meu în trei întrebări

Înainte să pun ceva scump în coș, îmi pun trei întrebări. Prima: îl voi mânca într-un mod în care chiar îmi place, sau doar „pentru că trebuie”? A doua: există o variantă locală, de sezon, care face aproape același lucru pentru farfurie? A treia: dacă l-aș scoate complet, ce s-ar schimba la masa mea? De cele mai multe ori, răspunsurile m-au trimis înapoi la fasole, ovăz, varză, mere și nuci — adică la lucruri deloc exotice.

Cum aleg, în practică

Aleg după gust și după cât de des voi folosi alimentul, nu după cât de rar se aude numele lui. Un borcan de linte pe care îl gătesc săptămânal îmi spune mai mult decât o pudră lăudată online și folosită de două ori pe an. Condimentele intră aici la fel de bine: în loc să caut un praf „magic”, prefer să dau gust cu cimbru, coriandru și coajă de lămâie, ingrediente ieftine pe care le am mereu la îndemână.

Ce am pe raft acum

Astăzi raftul meu arată plictisitor și sunt mândru de asta: ovăz, fasole, linte, nuci, semințe simple, condimente uzuale și câteva borcane cu amestecuri de casă. Tot ce era „super” și nefolosit a plecat. Starea mea generală de bine la masă nu s-a schimbat pentru că am adăugat o minune, ci pentru că am scos zgomotul și am păstrat ce mănânc cu adevărat.

Cum citesc o etichetă fără să mă pierd

Cândva, eticheta unui produs „super” mă impresiona prin cuvinte mari și liste lungi. Acum o citesc invers: mă uit întâi la lista de ingrediente, nu la promisiunile de pe față. Dacă lista este scurtă și recunosc fiecare nume, produsul are șanse să rămână în coș. Dacă este lungă și plină de termeni pe care nu i-aș folosi niciodată în bucătărie, îl pun la loc fără regret. Nu este o regulă strictă, ci un filtru simplu care îmi economisește timp în fața raftului.

Mă mai uit la cât costă o porție reală, nu ambalajul întreg. Un borcan pare ieftin până calculezi că ajunge pentru trei folosiri. Și verific dacă pot obține aceeași textură sau aceeași aromă dintr-un ingredient pe care îl am deja acasă. De cele mai multe ori răspunsul este da, iar diferența de preț merge spre legume proaspete sau spre un condiment bun, lucruri pe care le folosesc zilnic. În experiența mea, cititul calm al etichetei a făcut mai mult pentru bugetul meu decât orice reducere de pe raft.